Arhetipul lui Pluto (Scorpion): - puterea ascunsă, resursele interioare - plutonian - 6

Se mai întâmplă ca nu toţi zeii să se supună Zeului Suprem. Întotdeauna a existat o rivalitate între adevărata Lege şi Puterea ca atare sau a banilor, aşa că Zeul Lumii Subterane nu putea face excepţie de la cauză; suveran peste comori incomensurabile, el este independent, nu intră sub jurisdicţia fratelui său. Pluto, a simbolizat dintotdeauna imaginea Duşmanului Veşnic, întruchipează răul şi moartea, este cel care urmăreşte să distrugă ordinea lumii terestre de sub stăpânirea jupiteriană, cel care personifică principiul binelui, norocul şi succesul. 

Pluto înseamnă bogat, preaplin iar în calitate de stăpân absolut a lumii subterane a dobândit toate lucrurile care au dispărut de pe suprafaţa Pământului. Cu cât darurile Cerului şi roadele muncii pământene se împuţinează, cu atât Stăpânul Lumii Subterane devine mai bogat. Existenţa sa de stăpân a lumii subterane este justificată prin funcţia de a păstra ascunse în măruntaiele Pământului, departe de ochii muritorilor şi chiar a zeilor, rezerva, forţa care hrăneşte nu numai regnul vegetal ci şi toate fiinţele. Tot ceea ce este viu are nevoie de energia lui. Ca potenţă este aparent pasiv, dar vigoarea sa se regăseşte în trezirea fertilităţii lui ascunse când noul, viaţa, perenul, încolţesc prin stimularea energiilor telurice şi a depozitelor subterane. Pentru ca viaţa să meargă înainte, Zeul Lumii Subterane asemeni Scorpionului care prin veninul acului îşi distruge adeversarul, aduce la lumină energia extremă când este vorba despre război, foamete sau boală, distruge tot ceea ce nu corespunde lumii trerestre, mai precis tot ceea ce nu are putere să evolueze (instinct de supravieţuire) şi este destinat ruinării. Apoi, îi dă, cum am spune noi, undă verde vieţii pe Pământ.

Interacţiunea dintre cele două anatagonisme primare, Viaţă şi Moarte, este descrisă de către miturile indoeuropene, ca o luptă a supremaţiei - Zeul Lumii Subterane, gelos pe viaţă, mai ales pe seninătatea vieţii pastorale a celor de pe Pământ, fură cu ajutorul lui Hermes, şeptelul Zeilor aflat în grija Soarelui (Helios, Apollo) şi îl ascunde în peşteri subterane. El se manifestă asemeni tăunului (indianul Vritra), cel care are şi funcţie morfoorganică (poate lua orice formă doreşte) care ţinteşte nevăzut şi conduce turmele aiurea. Odată ajunse locul prestabilit, tăunul se transformă într-o viperă cu trei capete care păzeşte intrarea în peşteri. Se produce dezechilibrul – secetă, vipie, izvoarele seacă, nici măcar o adiere...Zeul Zeilor va înfrânge vipera (hidra cu şapte capete din mitologia elenă, balaurul din basmele româneşti) într-o bătălie supremă (escatologică), şeptelul se va întoarce la stăpân, norii aducători de ploaie se avor aduna pe Cer, vântul va începe să bată, iar ploile atât de aşteptate vor fertiliza pământul, un ciclu al naturii care se repetă la infinit, asemeni luptei dintre Bine şi Rău.

            Analog mitului, din punct de vedere istoric ne aflăm în perioada în care se duce o luptă acerbă între popoarele care doresc să se aşeze şi să practice agricultura şi cele nomade care se ocupă cu păstoritul. Motivul biblic Abel şi Cain este mai evident aici. În această perioadă, păstoritul personifică Binele iar Răul tot ceea ce era străin, static cum se întâmplă în cazul agriculturii. Pentru a supravieţui, popoarele nomade aveau nevoie de grâne, iar agricultorii de lapte şi carne şiiii...începe schimbul de mărfuri. Dar marfa înseamnă bogăţie. Rădăcinile acestei noţiuni abstracte au fost la început foarte simple, dar mai târziu, reprezentarea Răului a devenit din ce în ce mai complicată şi a dus la formarea imaginii de haos sau de Iad asupra tot ce era străin şi necunoscut.  Lumea subterană este asociată cu ieşirea din abis (ieşirea lui Tezeu din Labirint după ce a ucis Minotaurul): apele primare care alimentează continuu resursele subpământene pentru ca viaţa să se poată desfăşura fără probleme la suprafaţă, pe Pământ. 

          Imaginea tipică a tărâmului morţii se regăseşte în motivul elin al Câmpiilor Elizee, câmpii, care servesc ca păşune în cazul în care sufletele celor morţi pasc. Interesantă accepţiunea cuvântului a paşte care este sinonimă cu hrana pentru animal iar latinescul anima înseamnă suflet aşa că ideea de viaţă ar putea foarte bine să fie personificată de către un animal. Bogăţia este o altă idee care a fost asociată de obicei cu turma şi care semnifică bogăţia prin înmulţirea şeptelului. Hades din mitologia elină sau Cernounos din cea celtică, însuşi afişează atributele animalelor  - coarne şi copite, de exemplu, arătând relaţia lor cu ideea de animal. Printre caracteristicile primare din Biblie se poate discerne cu uşurinţă ideea că Agricultorul este o reprezentare tipică a Diavolului. Să ne amintim doar de primul fratricid: Cain şi Abel. Primul, agricultor face o ofrandă de grâne, doar că el a lucrat un pământ ce fusese blestemat, este considerată o jertfă oarecare, fără valoare, pe când cel de-al doilea, păstor, sacrifică un miel din turma sa, animal care evident preţuia mai mult. Rădăcina etimologică a cuvântul eliseum se pare că provine din rădăcina wel care s-ar traduce prin Principalul Oponent al Zeului Zeilor; se pare că şi cuvântul avere este derivat din această rădăcină. În mitologia slavă,  zeul turmelor şi a bogăţiei subterane este Veles sau Velnias, cel care s-a luptat cu Zeul Luminii, Percunas. Învins de ultimul, acesta a fost transformat în Diavol.

Revenind la analiza noastră, să mai spunem că setea plutonică, cea de a stoca energiile telurice la propriu, nu distruge Universul. Acesta este menit să se degradeze, să moară periodic şi să reînvie, manifestându-se astfel o armonie bine stabilită, simbolizată în astrologie prin semnul de urmator - Balanța.

- va urma -