Astrologia a fost acuzată că este
simplistă, fatalistă şi anacronică. Ea nu are loc în universităţi, este
dispreţuită de către aproape toate ramurile de științei moderne, dar mai ales,
este condamnată de Biserică drept eretică. Un exemplu în acest sens a fost cel
din 1975 când s-a emis o declaraţie de înfierare a astrologiei semnată de 186
oameni de ştiinţă, inclusiv 18 laureaţi ai Premiului Nobel.
Luând act de afirmaţia că astrologia
are o natură infamantă, pare uimitor să aflăm că, la un moment dat, aceasta a
fost considerată artă divină, "mama tuturor ştiinţelor," cum o numea
Nicolae Copernic, Galileo Galilei, Johannes Kepler şi Sir Issac Newton- ale
cărei lucrări, în mare parte, au fost inspirate de studiul astrologiei. Şi mai
ştim că legile lui Kepler privind mişcarea planetelor provin, în mare parte, de
la căutările sale de-o viaţă pentru a înţelege muzica sferelor, marea armonie
cosmică de care vorbea Pitagora. De asemenea, încercările lui Newton când a
elaborat teoria atracţiei gravitaţionale pentru fundamentarea cauzelor acesteia
au fost influenţate de studiul intens al astrologiei.
Pentru a înţelege de ce unii dintre
părinţii fondatori ai ştiinţei moderne au fost ei înşişi astrologii, trebuie să
înţelegem mai întâi viziunea asupra lumii premoderne pe care ştiinţa continuă
să o lărgească şi să o studieze. De mii de ani, oamenii din întreaga lume a
avut o credinţă comună: Universul este viaţă. Influxurile Soarelui, ale
Lunii şi ale stelelor au fost experimentate ca o vastă rețea de conștiință de
viaţă, reglementată printr-o inteligență infinită. Altfel spus ele nu a fost
separat de lume, dar au acționat imanent în procesele şi ciclurile naturii. În
timp ce religia și filozofia se referă la aceste procese ca fiind finite, au
fost aproape unanime că ele au viaţă, sunt însuflețite, animate de forțe
nevăzute, greu de controlat sau de verificat.
În filosofia neo-platoniciană,
întregul Univers a fost imaginat ca un organism viu. Acest organism are o
structură ierarhică, culminând cu ideea de Cosmos care există şi funcţionează
asemeni unui Întreg indestructibil (Lovejoy, 1936). Stelele şi planetele
au fost expresia funcţiilor acestui organism, după cum organele corpului uman
sunt expresia şi instrumentul funcţiilor sale. Fiecare entitate din natură
corespunde acestui model general, fiecare lucru este parte a unui întreg mai
mare, fiind în acelaşi timp un întreg care conţine propriile sale subordonări iar
corespondeţele dintre aceste niveluri au fost considerate fireşti.
Ceea ce cunoaştem sub numele de
doctrina macrocosmosului şi microcosmosului are la bază analogia dintre Întreg
şi părţile sale, cea mai mică subdiviziune fiind reflexia microcosmică a celei
mai mari. Corespondenţele au fost explicate prin conceptul hermetic al
"similitudinii" sau al "empatiei". Structurile care seamănă
cu forma şi acţionează, ca fond, după un model propriu în care se regăsesc însă
elementele de bază ale modelului structural superior ca ierarhie, se
numesc similare. Empatia reprezintă rezonanţa spectrului vibrator care
uneşte tot ceea ce este similar.
Astfel, anticii au conceput Universul
ca pe un sistem avantajos de similitudinii care scad în mărime, pe măsură ce
coborâm ordinele regnelor, şi unite prin legături de simpatie rezonante (Hall,
1936). Doctrina că totul în Univers lucrează împreună, în principal prin
afinităţi ascunse, este fundamentul în astrologie. Din moment ce omul a fost
privit ca o oglindă a ordinii cosmice, fiecare aspect al anatomiei sale fizice
şi psihice a avut omologul său în domeniul ceresc. Fiecare fiinţă umană este un
microcosmos, o miniatură în univers care reflectă macrocosmosul, universul ca
un întreg. Esenţa acestei învăţături se regăseşte în maxima hermetică
"ceea ce este sus se regăseşte în ceea ce este jos şi ceea ce este jos se
regăseşte în ceea ce este sus."
Platon spune în învăţăturile sale că
Ideea Universală se manifestă în anumite forme şi idei care sunt modele pentru
toate lucrurile care au substanţă. Idee se regăseşte în conceptul de zeu din
mitologia greacă pentru că zeii au avut forma lor vizibilă în ordinea cosmică
şi în natura lucrurilor. Vibraţia acestei Idei se regăseşte la toate nivelurile
de organizare ale lumii materiale, ea curge de la superior la inferior, are
caracter de ierarhie spirituală iar energia ei se regăseşte, de asemenea, atât
la nivel mental cât şi la cel spiritual, în natură sau în materia propriu-zisă.
Ordinea şi conţinutul ale lumii, prin urmare, depindea de mişcarea şi
interacţiunea zeilor planetari care întruchipează Ideea Universală pentru toate
lucrurile. Mintea omului, sufletul său au fost structurate pe acelaşi tipar ca
şi sufletul lumii. Zeii în sine sunt idei innascute ale conştiinţei umane. Jung
a apelat la aceste arhetipuri interioare convins că ele trebuie să fie
elementele structurale ale psihicului uman.
Aristotel, cel mai iubit discipol al
lui Platon, a postulat ideea că finalitatea tuturor lucrurilor din natură sunt
până la urmă scopul pentru care aceste lucruri există. Conceptul de evoluție
apărut înainte de idealul divin poartă numele de cauzalitate teleologică.
Aristotel era convins că atracţia este mai puternică decât propulsia, obiectele
se atrag instinctiv mai de grabă decât să fie conduse de o forţă nevăzută spre
atracţie. Astfel, teleologia se bazează pe ideea că tot ce este în universul
fizic este o consecinţă a superiorului, legătura de cauzalitate fiind de la
inferior la superior, de la general la personal, de la mulţime la singular,
ceea ce sugerează că lucrurile sunt în mişcare atâta timp cât şi cel care le
creează este în mişcare. Oamenii, de exemplu, se comportă într-un anumit fel
deoarece ei sunt animaţi de impulsurile divine care i-au reprezentat şi pe zei
planetari. Planetele par departe iar legătura descendentă de cauzalitate este
atracţia de la distanţă. În schema lui Aristotel, planetele nu au puterea de a
capacita şi de a provoca evenimente într-un mod liniar, determinist, dar
rezonează cu structurile similare şi procesele care au loc la nivelurile
inferioare ale ierarhie. Comportamentul fiinţei umane ar corespunde mişcărilor
planetelor dar nu pentru că a fost cauzat de către planetele însăşi să
acţioneze în acest fel, ci pentru că există o anumită afinitate între om şi
divin.
Din perspectiva astrologică, nu există
nici o separare absolută între conştiinţa individuală şi conştiinţa Universului
din care individul face parte. Niveluri mai ridicate de conştiinţă se
întrepătrund iar atracţia la distanţă presupune o interdependenţă între întreg
şi părţile sale. Fiecare persoană este parte a Întregului Universal, la fel cum
un val este parte a oceanului în care se manifestă. Din acest punct de vedere,
nu planetele sunt cele care produc evenimentele pe pământ, ci mai degrabă, o
anumită configuraţie planetară nimic altceva decât reflexii simbolice sau
analogice la fenomenele ciclice de la nivel
terestru.
Izomorfismul om - cosmos este premiza
de bază a concepţiei tradiţionaliste, afirma la un moment dat profesorul
Houston Smith. Caracterul şi destinul fiinţei umane individuale se reflectă în
configuraţia cosmosului în momentul naşterii sale tocmai pentru că acea
persoană întruchipează voinţa divină din acel moment. Potrivit lui Smith, marea
tradiţie spirituală a omenirii poate fi rezumat în trei cuvinte: Reflectare –
OM - Cosmos. Omul este universul în miniatură. După aproape o viaţă de
cercetare în domeniul religiilor comparative şi filosofie, Smith a concluzionat
că acest adevăr a fost unul fundamental şi a fost trăit de toate popoarele lumii,
un adevăr universal deţinut de către toate civilizaţiile, mai mult această
doctrină a fost predată de către cele mai strălucite minţi până la secolul 18.
Excepţia a venit dinspre occidentul
european: izomorfismul a acoperit istoria omenirii până la acel moment şi
constituie ceea ce ar putea fi numit în unanimitate umanism, dar forţa care
nivelat apoi această doctrină trebuie să fi fost extrem de puternică, şi
ştiinţa modernă este un candidat evident în acest sens.
În cazul în care lumea modernă a început
să prindă contur în jurul veacului al 17-lea, aceasta a implicat o revoltă de
bun-simţ faţă de tot ceea ce era speculativ, spiritual, sau ocult. Conceptul
medieval de instanţă divină nu a mai fost util în momentul în care s-a pus
problema maşinilor care să uşureze munca omului sau de vindecarea unor boli.
În timp ce Galilei, Kepler şi Newton au fost exponenţii organonului
aristotelian, ei au fost, în aceeaşi măsură atraşi de misterele antice, de
explorarea unor adevăruri pierdute dar printr-o nouă metodă de cunoaştere, la
fel de puternică, metoda empirică.
Empirismul a fost o modalitate
obiectivă de a cunoaşte, care s-a întemeiat exclusiv pe experienţa propriu-zisă
şi pe observația directă. Numai că ceea ce ar fi putut fi obiectivate au fost
experimentate prin simţurile de observator, oricare ar fi fost acela și tot
ceea ce au simțit sau au văzut aceștia a fost considerat real. Empirismul
promitea să descopere noi adevăruri. Realizări medicale şi tehnologice care
derivă din această metodă au fost impresionante şi au devenit un mod de drept
de a cunoşte, cel puţin pentru ştiinţă (Griffin, 1988; Smith, 1982).
Dar, ca de fiecare dată a existat un
dar, s-a plătit un anumit tribut pentru această formă de cunoaştere. Abordare
obiectivă a lumii implică nu doar cercetarea elementelor de bază, a
mecanismului care face ca natura să funcţioneze, nu s-a putut vorbi de
subiectivitate, nici de natură internă şi nu s-au putut experimenta nici
percepţiile, sentimentele sau obiectivarea acestora. Acest lucru a condus în cele
din urmă la dezamăgire(Griffin, 1988). Empiriştii în loc să vadă lumea şi tot
ce oferea ea ca pe o grădină fermecată inspirată de o fiinţă divină, lumea a
fost redusă la ideea unei maşini imense care putea fi exploatată mecanic.
Mecanicist şi nu organic iată paradigma aferită de ştiinţa observaţiei directe.
Insistând ca toate fenomenele
naturale, poate trebuie explicate prin referire la legile materiei în mişcare,
empirismul a respins în mod explicit calitatea ocultă, ideea că lumea avea şi o
natură spirituală care nu au putut fi cuantificate sau supusă experimentului.
Atacul cel mai virulent a venit din partea adepţilor filosofiei mecaniciste
care era îndreptată spre conceptul neo-platonician de anima mundi, de suflet a
lumii care era sursa a activităţii sale vitale. Îndepărtarea de ipoteza cosmică
a creaţiei lumii nu a făcut altceva decât să omoare ideea de natură, acesta a
fost efectul revoluţiei ştiinţifice din secolul al 17-lea. Natura era privită
ca un sistem constituit din particule exterioare inerte decât de forţele
inerente ale Neştiutului.
În centrul filozofiei mecaniciste a stat negarea faptului că lucrurile naturale
ar avea ceva ocult ca să nu mai spun calitatea de a atrage alte lucruri, de a
genera mai precis alte lucruri. Respingerea acţiunii subtile în favoarea celei
dobândite prin simţuri a înlocuit explicaţiile despre organicitatea şi
spiritualitatea lumii cu cea mecanică.
Inutil să mai spun că efectul revoluţiei ştiinţifice a fost trecerea
astrologiei într-o altă categorie. Este important însă să subliniem faptul că
astrologia nu a fost niciodată infirmată de către metodele ştiinţei.
Invalidarea sa a fost doar rodul unor presupuneri. Problema nu a fost una de
probă, ci de paradigmă.
Astrologia făcea parte din vechea paradigmă
organică, animată de forţe spirituale, de Inteligenţă Universală care a făcut
posibilă Creaţia şi ierarhizarea acesteia, de corespondenţele dintre
macrocosmos, microcosmos şi similitudine care făceau ca Fiinţa Umană şi Cea
Universală să fie de esenţă simpatetică. Conceptul mecanicist a fost antiteza
teoriei Universului Organic, astfel că astrologia a fost scoasă în afara legii,
interzisă în numele ştiinţei.
Elevii care au fi fost interesaţi de
astrologie au studiat în schimb, psihologia. În aceasta, ei au găsit o cale
compatibilă cu principiile mecaniciste. Empirismul psihologic nega ideea că
sufletul omului este o copie după un mulaj universal care a fost elaborat de
ceva exterior fiinţei umane.
John
Locke a fost categoric: nu există idei înnăscute care să pre-existe în
minte, şi, astfel, sufletul nu are cum să rezoneze cu o inteligenţă exterioară
care teoretic ar exista în afara ei. S-a pretins că conţinutul minţii vine
direct din experienţă, că la naştere mintea este o tabula rasa pe care va fi imprimată
cunoaşterea dată de impactul cu materia din afara corpului. Astfel, în secolul
al 18 –lea, nu numai că sufletul a fost deposedat de senzorialitate dar însăşi
existenţa acesteia a fost pusă sub semnul îndoielii.
Întrucât viziunea astrologiei asupra
lumii organice care considera omul un actor divin într-o dramă cosmică
conştientă, noua psihologie l-a redus la stadiul de animal care orbecăie
într-un univers mecanic. General vorbind, psihologia ştiinţifică modernă a
rămas credincioasă ca viziune, secolului al 18-lea, oamenii sunt în esenţă
animale, natura şi caracterul lor sunt rezultatul forţelor exterioare
aleatoare, originare cum ar fi genele şi condiţia socială. Dacă stăm să ne
gândim bine, în aceste momente, fiinţa umană nu este altceva decât o victimă
conjuncturală.
Deşi au existat abateri notabile de la
această tradiţie în ultimii ani, o scurtă trecere în revistă a evoluţiei
teoriei psihologice arată că aproape toate tind să includă ipoteze deterministe
bazate pe raţionamentul mecanicist (Lowry, 1971).
Între timp, astrologia a stagnant
aproximativ 300 de ani, a devenit un sistem discreditat şi neglijate de gândire
cu șanse minime să fie reabilitată atâta timp cât și în prezent este
ostracizată în şcoli şi universităţi. Nu trebuie să surprindă pe nimeni că
astrologia atrage multe din elementele marginale ale societăţii, oameni care
din diverse motive, tind să se identifice cu Organicul, cu Universul, cu
rebelii care resping ideea că credinţa condamnă astrologia ş.a. Este asemeni
unui copil care a stat prea mult timp închis în subsol de o mamă abuzivă şi
abandonată a rămas la stadiul primar dar sunt convinsă că va atinge curând
standardele academice.
Pentru că nu este considerată o
profesie viabilă, în România există doar o singură şcoală serioasă de astrologie,
Fidelia, iar Universitatea deschisă de Dolphi Drimer a fost suspendată şi este
ţinută sub cheie, chipurile, pentru că nu satisface standardele minime de
educaţie, etică şi de competenţă. Totuşi, la ora actuală, în România există
astrologi care prezintă o carte de vizită responsabilă.
Totuşi astrologia a cunoscut înainte
de empirism o perioadă fastă. Renaşterea a oferit o altfel de viziune
asupra lumii prin întoarcerea la natură și la clasici. Dacă însă privim
lucrurile dintr-o altă perspectivă realizăm că nu cercetarea ştiinţifică a fost
cea care a dus la respingerea astrologiei, ci abandonarea paradigmei pe care
aceasta s-a fundamentat. Odată cu renaşterea astrologiei va fi justificată şi
renaşterea paradigmei. Mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă sunt de acord că o
astfel de schimbare de paradigmă a avut loc în secolul trecut. Dovezile
sugerează că paradigma mecanicistă şi-a jucat rolul. În mod ironic, aceasta a
dus la creşterea ştiinţei în sine, dar a erodat treptat încrederea în multe
dintre teoriile care au fost preţuite şi acceptate ca modele şi care decurgeau
din ea. Totuşi aplicarea metodei empirice a condus la o cascadă de deschideri
în aproape fiecare domeniu al ştiinţei moderne.
Fizica nouă, așa cum susțin unii
autori, cum ar fi Fritjof Capra (1976), considerat un Tao al fizicii cuantice,
este, de fapt, mult mai mult de acord cu tradiţiile spirituale, care postulează
un univers de constiinţă pură decât să relaţioneze în maniera tradiţionalist -
mecanicistă. În aceste noi modele, realitatea ultimă este descrisă ca fiind
fără sudură, întreagă, şi nu există nici o separare absolută între evenimente
sau obiecte în spaţiu-timp (Zukav, 1979; Davies, 1988). Teorema lui Bell, de
exemplu, afirmă că acţiunea la distanţă poate influenţa simultan toate punctele
din spaţiu fără ajutorul unor forţe aleatoare. În mod similar, teoria
holonomică din fizica cuantică a lui David Bohm (1980) susţine că fiecare parte
a Universului este mărturia structurii şi a procesului de ansamblu, adică,
întregul este conţinut în fiecare parte. Această idee pur şi simplu reafirmă,
în termeni moderni, legea hermetică a similarităţii "ca mai sus, aşa şi
jos."
Principiul Antropic tot din fizica
modernă, postulează că anumite numere pure numite constantele naturii – o
analogie la formularea lui Platon, dacă vreţi - sunt special inventate
pentru a facilita dezvoltarea inteligenţei conştiente care se regăseşte la
fiinţa umană; principiul revitalizează astfel vechea doctrină cea a legăturii
de cauzalitate teleologică (Barrow şi Tipler, 1986). Şi în biologia
evoluţionistă există o avalanşă veritabilă de dovezi care indică faptul că
evoluţia nu este rezultatul unei mutaţii aleatorii conservate prin selecţie
naturală, ci mai degrabă este un proces de autoorganizare ghidat de o inteligenţă
imanentă (Denton, 1985; Thaxton, Bradley , & Olsen, 1984).
Toate aceste teorii şi multe altele
duc la ceea ce David Roy Griffin (1988) a numitreinventarea ştiinţei. O serie
de filosofi afirmă că asistă la o revoluţie ştiinţifică în prezent, revoluţie
care implică o recuperare de adevăruri şi valori ale gândirii premoderne
(Harman, 1986; Smith, 1982; Tarnas, 1990). Biolog britanic, Rupert Sheldrake
(1991),vorbeşte despre detaliile acestor recuperări în noua sa
carte: Renaşterea naturii: Ecologizarea ştiinţei şi regăsirea lui
Dumnezeu. Aceste teorii urmăresc să înlocuiască gândirea mecanicistă cu
una organică, să pună în evidenţă scopurile intrinseci din întreaga natură,
prezenţa unui Întreg Divin în toate părţile, legătura de cauzalitate în jos şi
istoria Universului ca una autocreativă, autoorganizată, cosmic conştientă. Ce
este mai interesant la aceste teorii este faptul că, implicit în noua
paradigmă, organicitatea despre care vorbeşte ştiinţa postmoderne este
principiul pe care se fundamentează astrologia.
Dacă psihologia ţine pasul cu
reflecţiile actuale ale ştiinţelor exacte, ea poate să şi reevalueze unele
dintre premisele sale majore. Cel mai important dintre acestea este noţiunea de
fiinţă umană ca un produs exterior forţelor originare, derivată dintr-o lume
străină material. În schimb, psihologia poate fi legătura fundamentală dintre
fiinţa umană, conceptualizată ca având rădăcinile într-un Univers viu şi
ritmurile şi ciclurile pe care le parcurge trupul şi mintea deopotrivă. Ceea ce
astrologia susţine încă de acum cinci milenii. Probabilitatea unei organicităţi
creatoare între adevărurile moderne şi cele premoderne poate duce prin sinteza
dintre psihologie şi astrologie, la o nouă ramură care să clădească clar şi
ferm drumul ştiinţific al ultimei şi anume astrologia psihanalitică sau
astro-psihologie. Din ce în ce mai mulţi psihoterapeuţii descoperă că
astrologia poate fi reformulată ca un limbaj psihologic contemporan şi poate fi
un excelent instrument de diagnosticare (Idemon, 1988; Perry, 1988), iar
avantajele unei astfel de concepţii sunt imense.
Harta natală dezvăluie motivele de
bază, credinţele şi dialogurile interne care constituie mitologia personală a
nativului. Cu atât mai mult cu cât astrologia este în concordanţă cu
cercetările parapsihologice care prezintă conştiinţa umană ca fiind universală,
nelocalizată, fără să fie constrânsă de de creier şi organism (Dossey,
1989; Krippner, 1988).
- va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu