Principiile fundamentale ale astrologiei arhetipale

Astrologia arhetipală şi asocierea plutoniană

-1-

Astrologia arhetipală se bazează pe studiul unor teme specifice, calități și impulsuri asociate, pe deoparte, cu principii universale, pe de alta, cu categorii tematice cunoscute sub numele de arhetipuri planetare. Fiecare dintre planetele sistemului solar, începând cu Soarele și Luna, este asociată cu un principiu arhetipal distinct care are o serie de semnificații. Astfel, planeta Marte, de exemplu, se referă la o gamă complexă de teme și calități asociate cu arhetipul războinicului și, mai general, cu principiul afirmării, acțiunii, forţei și agresivităţii, în timp ce Jupiter este legat de principiul expansiunii, amplificării, ascensiunii sociale sau profesionale și abundenţei.

​​            Metoda folosită pentru analizarea și interpretarea dinamicii arhetipale a experienței umane, în ceea ce privește pozițiile planetelor, se bazează pe luarea în considerare a alinierii geometrice – relaţia sau aspectul specific - formată între diferitele planete de pe orbită, în sensul că fiecare aliniere planetară sau "aspect" depinde atât de caracteristicile arhetipale asociate cu planetele implicate și cât şi de aspectul particular, de relația dintre planete.

Pitagora spunea că  principiile astrologiei se bazează pe  număr și pe geometrie şi sunt recunoscute ca fiind fundamentale pentru structura şi organizarea în profunzime a cosmosului. Aceste principii numerice sunt reflectate în relațiile geometrice dintre planete. Există două abordări principale în studiul arhetipurilor planetare din astrologie: analiza temei natale și tranzitul.

         Analiza temei natale se bazează pe premisa că pozițiile planetelor în momentul nașterii unei persoane, în raport cu locul de naștere şi ora naşterii, poate dezvăui un model arhetipal semnificativ care este exprimat atât în personalitatea individului cât și în evenimentele și experiențele sale pe parcursul vieţii. 

           A doua abordare, tranzitul, se bazează pe studiulsuccesiunii ciclurilor planetare, în timp, și relațiile care se nasc între planete pe parcursul acestor cicluri. Aceste relații planetare sau tranzite sunt înțelese ca purtătoare de simboluri importante pentru nativ, deoarece ele permit relevarea unor modificări corespunzătoare în conținutul temaei astrale precum și calitatea experienței umane. Astrologia arhetipală operează cu două tipuri de tranzite – cel global sau mundan şi cel personal. Tranzitul global sau mundan se referă la toată lumea, vorbim deci despre modelele cu impact asupra experienței umane colective. Tranzit personal se referă, în mod special, la persoane fizice și derivă din relaţiile care se stabilesc între planetele aflate în mişcare, la un moment dat, şi planetele din tema natală. Acestea sunt elementele esențiale ale teoriei astrologice. Deși astrologia tradiţională este un subiect vast și complex, cu o gamă năucitoare de factori care ar putea fi luaţi în considerare, astrologia arhetipală se axează, de obicei, doar pe aceste trei forme de corespondență, așa cum le-a numit şi Richard Tarnas în Cosmos şi Psyche:

·       harta natala arată poziția planetelor la momentul nașterii unui individ,

·       mişcarea planetelor în timp - tranzitele mundane

·       relația dintre cele două de-a lungul vieţii - tranzitul prin tema natală.

Să privim acum mai atent cele zece principii arhetipale asociate cu planetele din astrologie. Trebuie însă, să fim precauţi când reducem, simplist, arhetipurile planetare la câteva sensuri de bază, dar este un punct de plecare în demersul meu.

În astrologie, personalitatea umană este considerată o expresie a interacțiunii complexe a unor principii relativ distincte: Soarele reprezintă ego-ul, conştiinţa de sine şi identitatea, Luna - sentimentele, Mercur - mintea rațională și așa mai departe. Studiul și interpretarea relațiilor dinamice dintre aceste principii au fost centrul, focarul astrologiei psihologice moderne. Cu toate acestea, arhetipurile planetare nu sunt singurele principii psihologice experimentate în cadrul psihicului individual. Ele sunt şi factori transpersonali a căror influență poate fi ușor observată la nivel mundan, prin experiență umană colectivă. În timp ce mintea modernă face o distincție clară și categoriseşte, de multe ori artificial, între individ și colectivitate, interior și exterior, psihologic și fizic, perspectiva astrologică - în forma sa arhetipală - postulează existența unor factori transcendenţi care au trecut prin toate aceste categorii. Să luăm în considerare, ca un exemplu, gama de modalităţi în care arhetipul planetar plutonian își găsește expresie în experiența umană. Cercetarea astrologică a stabilit că funcția primară a arhetipului plutonian este de a împuternici, de a intensifica, a aprofunda, a distruge și a transforma. Ea simbolizează experiența de viață atât interioară cât și exterioară, la nivel individual și dar şi colectiv, forța instinctuală a fiinţei, evoluţia prin propria transformare prin conjugarea conștiinței de sine şi reflexivitatea umană. Astfel, prin arhetipul lui Pluto experimentăm forţa instinctuală inter-umană, puterea de convingere ca voință de a exercita puterea cuiva și ca nevoie de transformare interioară. De asemenea, în plan extern regăsim puterea elementară, primară, de natura plutoniană menită a impresiona prin experiența umană colectivă, care produce de multe ori transformarea radicală și restructurarea lumii exterioare. Pluto se referă la forţa titanică a instinctului interior care vine din propriile profunzimi și, de asemenea, la forţa neştiută din adâncurile pământului cum se întâmplă în cazul erupțiilor vulcanice sau la forţa energiei nucleare, dar și la imensa cantitate de energie stocată în adâncurile materiei. Aceasta se referă în egală măsură la propria natură animalică, instinctuală, cât și la aspectul ferocităţii din lumea animală, în sine, întâlnite, de exemplu, în junglă sau în adâncurile oceanului.

În filosofie, principiul lui Pluto se regăseşte atât în ideea nietzschiană de voință de putere cât și în cea schopenhauriană a voinței inexorabile. În epistemologie vedem cum principiul plutonian este exprimat cel mai clar de activitatea lui Foucault, cu accent pe  motivaţia luptei pentru putere care stă în spatele tuturor cunoștințelor. În psihologie, arhetipul lui Pluto este descris de Freud prin noțiunea de ID, unități instinctual-biologice inconștiente, care trebuie să fie controlate și subjugate de către ego-ul rațional la cererea superego-ului, autoritatea morală internalizată. Principiul plutonian este, de asemenea, legat de arhetipul jungian al Umbrei, acea partea intunecată a psihicului care conține forța reprimată și puterea îngropată în inconștient, contrabalansând astfel unilateralitatea personalităţii conștiente. O altă faţetă a arhetipului plutonian este descris de conceptul adlerian referitor la unitatea de putere a individului.

Teme plutoniene exprimate arhetipal în realitate concretă găsim în mitologie și în manifestarea simbolică a unor motive mitologice. De exemplu, Pluto este conducătorul lumii subterane, a lumii interlope şi se referă la lumea de dincolo, la inconștientul devenit conştient prin explorarea profunzimilor interioare dar Pluto se referă şi la lumea interlopă cunoscută nouă – Mafia, celebrul sindicat al crimei, afacerile oneroase, în care temele lumii interlope mitice sunt jucate psihologic la un  nivel socio-cultural. Dimensiunea plutonică a experienței cuprinde, de asemenea, şi acele calități universale care sunt asociate cu tema lumii interlope: mirosuri respingătoare, gusturile fetide, culorile sumbre, roşu întunecat şi neagrul, extreme de căldură și frig etc. Pluto este asociat apoi, cu procesele de putrefacție, de descompunere, de distrugere și cu tot ce a fost reprimat și ascuns, forțat să se ducă în adâncimile sufletului sau în măruntaiele Pământului, așa cum sunt deşuerile toxice sau gunoiul.

  Cu toate acestea, așa cum aflăm în marile mituri ale omenirii, în noroiul lumii interlope se află bogăţii neştiute şi este sarcina de Eroului să coboare în sine, să conştientizeze nevoia acestei călătorii în adâncimile abisale ale fiinţei pentru a aduce la suprafață comori, altfel greu de găsit.  

Istoria arhetipului

Evoluţia noţiunii de arhetip

Înainte de a descrie natura asocierii dintre planete și arhetipuri trebuie să desluşim, mai întâi, conceptul de arhetip, în general, și apoi evoluția din perspectivă arhetipală a istoriei gîndirii occidentale.

            Cea mai veche formă de arhetip și în anumite privințe, un motiv mai profund, este experiența primordială a imaginației mitice ale marilor zei și zeițe. În acest fel, modelul universal de conştiinţă, memorabil întruchipat, în zorii culturii occidentale, de epopeile homerice și, mai târziu, de teatrul clasic greac, a pătruns realitatea înconjurătoare, a structurat prin puterea sugestiei şi prin capacitatea de abstractizare nu doar cifrele, pe care le-au divinizat, ci şi narațiuni mitologice, de multe ori strâns asociate cu corpurile cerești. Cu toate acestea, conceptul creştin de Dumnezeul nu transmite cu exactitate semnificația dată de aceste  puteri primordiale. Pentru sensibilitatea arhaică este o semnificație care a fost susținută și dezvoltată prin înțelegerea platoniciană dată divinului.

Theos, cuvântul grecesc care ne vine în minte atunci când vorbim despre Dumnezeul lui Platon, are, în primul rând, o forță predicativă. Este un altfel de a spune că, la greci, nu găsim ca și la creștini sau la evrei afirmaţia existenţei lui Dumnezeu mai întâi și abia apoi enumerarea atributele sale - Dumnezeu este bun, Dumnezeu este iubire și așa mai departe. Mai degrabă ei au fost extrem de impresionaţi şi de uimiți de evenimentele din viata lor sau de ce se întâmpla în natură şi fie de bucurie, fie din teamă s-au referit la acţiune -  este un zeu sau care este un zeu. În această stare de spirit, și cu această sensibilitate pentru caracterul suprauman, majoritatea lucrurilor care se întâmplă cu noi sau loviturile ale sorţii – evenimente bruşte şi neaşteptate, bucuria sau durerea pe care nu le înțelegem, un poet grec le-ar putea descrie în liniie  mari prin idei deterministe pe care nici măcar zeul nu le poate deturna sau schimba, iar atunci când o face se schimbă un întreg sistem de valori. Este o stare de spirit care nu are, în mod evident, nici cea mai mică legătură cu problema mult discutatului monoteism sau politeism al lui Platon.

            Că mintea grecului a evoluat, este suprins de procesele succesive ale evoluţiei spirituale, uneori, poate părea pur și simplu, simplă tranziţie de la mit la motiv, prin primsma absolutului divin care amprenta lumea imaginației miticem alteori se dezvăluie treptat sau sunt concepute, din nou, în formă filosofică, cum se întâmplă în Dialogurile lui Platon. Bazându-se pe discuțiile filosofice presocratice ale Arhailor și pe înțelegerea noţiunii pitagorecice de transcendenţă a formei matematice și, apoi,

mai direct, pe dialogurile critice ale profesorului său Platon, Socrate a readus în discuţie punctul de vedere, metafizic, asupra arhetipului.

În opinia lui Platon, arhetipul – Forme şi Idei, sunt esențe absolute care transcend lumea empirică care dau lumii forma și sensul ei. Ele sunt universale, atemporale şi servesc ca realitatea fundamentală pentru orice obiect, eveniment, informaţie etc. Ceva este frumos în măsura în care arhetipul frumuseții este prezent în ea sau ceva este frumos în măsura în care participă la configurarea arhetipului de frumusețe. Pentru Platon, cunoașterea directă a acestor formulări sau idei constituie obiectivul spiritual al filosofului și pasiunea intelectuală a omului de știință.

Larândul său, Aristotel, elev al lui Platon și succesor al acestuia a dat conceptului de formă universală o abordare raţionalist-empirică care a fost mai bine de două milenii model de analiză logică pentru învăţaţii vremurilor, decât unul de cunoaştere spirituală și epifanică. În perspectiva aristotelică, formele îşi pierd numele, dar câștigă prin cunoaşterea caracterului lor dinamic și teleologic, concret încorporat în lume și în procesele de cunoaşterii.

Pentru Aristotel, formele universale există în primul rând în lucruri, nu deasupra sau dincolo de ele. Mai mult decât atât, ele dau nu numai forma și calitatea esențială dar au puterea de a le transmuta în interior, de a le activa, de a le dezvolta, ceea ce implică un proces dinamic, de la potențialitate la actualitate și maturitate, asemeni ghindei care se metamorfozează treptat în stejar sau embrionul într-un organismul matur, o fată pubelă într-o femeie. Organismul este un tipar, are o formă abstractă, înainte de a avea forma reală, deci are un potențialul propriu, la fel ca o operă de artă care este actualizată de către artist ghidat de imaginea formei din mintea sa. Materia are o susceptibilitate intrinsecă, pentru a o forma, o deschidere fără rezerve de a fi configurat și dinamic realizat prin intermediul formei. În cazul unui organism în curs de dezvoltare, după caracterul său esențial a fost complet actualizată, degradare apare ca formă care treptat se pierde în sine însăşi.

 Forma aristoteliană servește astfel atât ca impuls care se regăseşte în ordine cât și în dezvoltare și ca structură inteligibilă a unui lucru; natura sa interioară este cea care o face să fie, esența ei. Pentru Aristotel ca și pentru Platon, forma este principiul prin care ceva poate fi cunoscut, esența acestuia este cunoscută, caracterul său universal, de asemenea.

            Ideea de forme arhetipale sau universale a suferit apoi o serie de mutaţii importante de-a lungul vremii, din antichitatea clasică târzie pînă în iluminism, treând prin evul mediu, protorenaştere şi renaştre. Aceste idei au devenit punctul central al unuie dintre cel mai acerbe dezbateri susținute mai ales de filosofia scolastică, şi anume problema universaliilor, o controversă care a reflectat și a mediat evoluția gîndirii occidentale drept locul geometric al realității inteligibile şi care a fost mutată treptat de la transcendent la imanent, de la universal la particular ajungând în cele din urmă la arhetipul formei divină (Eidos), căruia omul îi dă un nume (nomina).

După o eflorescenţă finală în filosofia și arta Renaşterii, conceptul de arhetip a dispărut treptat odată cu amploarea filosofiei nominaliste și a științei empirice. Perspectiva arhetipală a rămas, în principal, în arte, în studiile clasice și mitologice, și în romantism ca un fel de amurg arhaic, limitându-se la domeniul subiectiv de sens interior atribuit de filosofii iluminişti şi a intrus, în această formă latentă, în sensibilitatea modernă. Ascensiunea și dominația rațiunii moderne a coincis cu eclipsarea viziunii arhetipale.

Între triumful raţionalismului din secolul al XVII-lea și revenirea psihologiei ca ştiinţă în secolul al XX-lea, filosofia şi-a adus un aport important pornind de la revoluția lui Copernic şi terminând cu filosofia kantiană, care s-a dovedit, ulterior, că au avut consecințe majore asupra momentului în care ideea de arhetip a revenit, din nou, în atenţia oamenilor de ştiinţa. Prin critica raţiunii kantiene, axată pe descoperirea structurilor interpretative, subiective, ale minții care comandă și condiționează a priori toate cunoștințele și experiența umană, categoriile și formele, propunerea iluministilor a suferit o schimbare esențială, din interes filosofic, de la obiect la formă ca şi cunoștință până la aflarea existenţei subiective, şi va influența aproape fiecare domeniu al gândirii moderne.

            Aceasta avea să se petreacă abia la începutul secolului al XX-lea, prefigurată de Nietzsche prin modelarea culturii după modelele apolinic şi dionisiac după care noţiunea de arhetip a fost obiectul unei renaşteri neaşteptate. Matricea renașterii sale se regăsesc în descoperirile empirice ale psihologiei abisale, întâi din perspectivă freudiană - complexul Oedip, Eros și Thanatos, Ego, Eu-ul, și Superego, o "mitologie puternică" cum avea să numească Wittgenstein psihanaliza, extins apoi într-o formulă complet articulată de către Jung în psihologia arhetipală. Jung, așa cum am văzut, bazându-se pe epistemologia critică a lui Kant, precum și pe teoria freudeana a instinctului merge dincolo de ele şi descrie arhetipurile ca pe forme primordiale autonome existente în psihicul nostru care prin structura lor impulsionează toată experienţa şi comportamentul uman. În ultimele sale formulări influenţate de cercetarile asupra sincronicități, Jung a ajuns să privească arhetipurile ca pe expresii nu doar ale unui inconștient colectiv comun, ci ca pe o matrice universală care deţine informaţii atât din lumea fizică și cât şi din cea a psihicului uman.

Evoluția ulterioară a perspectivei arhetipale din perioada postmodernă, s-a datorat nu numai dezvoltării psihologiei de după Jung, dar și altor domenii, cum ar fi antropologia, mitologia, studiile asupra istoriei religiilor, ale filosofiei științei, analizei lingvistice şi fenomenologiei. Gândirea postmodernistă a aprofundat conceptul de arhetip și l-a criticat, în acelaşi timp, l-a rafinat prin demolarea esenţialismului rigid, acele false universalii și a stereotipiilor culturale, și l-a îmbogățit printr-o conștientizarea acută de tipul evoluție polivalentă și natură participativă. Reflectând multe dintre influențele de mai sus, James Hillman rezumă perspectiva arhetipală din profunzimile psihologiei astfel: trebuie să ne imaginăm arhetipurile drept cele mai profunde modele de funcționare psihică, acele rădăcini ale sufletului care guvernează perspectiva pe care o avem despre noi înșine și despre lume. Acestea sunt imaginile axiomatice, autodeterminate asupra cărora revenim periodic.  Există multe alte metafore pentru a le descrie - potenţialul imaterial al structurii cum ar fi cristale invizibile din varii soluții sau forme din plante care brusc se dezvoltă în anumite condiții; modele de comportament instinctual, cum ar fi cele ale animalelor care acționează în acelaşi fel şi mod urmând o cale tipică; genurile și taxonomia din literatura de specialitate; tipicăriile recurente ale istoriei; sindroamele de bază în psihiatrie; modelele de gândire paradigmatice în domeniul științei; cifrele la nivel mondial, ritualuri, și relațiile din antropologie.

Dar ce este absolut esențial pentru noțiunea de arhetip este efectul său posesiv, emoțional vorbind, independent de conștiință, astfel încât el devine orb la propria poziție. Prin crearea unui univers care tinde să dețină tot ceea ce facem, ce vedem sau ce spunem, să spună stăpânire pe cosmosul interior, un arhetip se poate compara cel mai bine cu un Dumnezeu. Și zeii, spun unele religii, uneori au mai puţin acces la imperiul simțurilor și a intelectului decât se regăsesc în viziunea imaginativă și în emoția sufletului.

            Aceasta este perspectiva cosmică la care participă sufletul. Ei sunt domnii tărâmuri făurite de ei, modele ale mimesisului propriu. Sufletul nu se poate regăsi decât în ​​unul dintre aceste modele. Toată realitatea psihică este reglementată de către un şir arhetipal, sancţionat de propriul creator în sensul că ele nu pot fi toate, deodată, reale, deşi ele extă prin ele însele în acelaşi timp. Nu există nici un loc fără Dumnezeu și nici o activitate care nu le pună în aplicare. Fiecare fantezie, fiecare experiență are motivul său arhetipal.

            Arhetipul poate fi înțeles și descris în multe feluri, și o mare parte din istoria gîndirii occidentale a evoluat și se învârte în jurul valorii acestuia. Pentru scopurile noastre prezente, putem defini un arhetip ca un principiu universal sau forță care afectează prin arhitectura interioară structurile, pătrunde în psihicul uman și în lumea a experienței umane, pe mai multe paliere. Ne putem gândi la ele prisma mitologiei, zei și zeițe, prin obiectivul platonician a formei ca principiu prim, transcendent şi idei numinoase sau în termeni aristotelici de forme universale, imanente. Alţii le pot aborda kantian ca şi categorii ale percepţiei şi cunoaşterii apriorice, fie în termeni schopenhauerieni de esențe universale ce se regăsesc în marile opere de artă sau prin filtrul nietzschean ca principii primordiale simbolizând tendințele culturale de bază și diverse de moduri de a fi. În contextul secolului al XX-lea, se poate vorbi despre arhetip în termeni husserliene ca structuri esențiale ale experienței umane, în termeni wittgensteinian ca asemănare de familie lingvistice care leagă informații disparate care se suprapun sau în termeni whiteheadian ca obiect etern și potențial pur a cărui incursiune în realitate informează despre desfășurarea unui proces. Ca profunzime psihologică ne putem apropia de ele în mod freudian ca impuls a unui instinct primordial care structurarează proceselor biologice și psihologice sau jungian ca principii formale fundamentale ale psihicului uman, expresii universale ale mundusului inconștient persoanl și mundusului inconştient colectiv.

            Într-un sens, ideea de arhetipur este ea însăși un arhetip, un Arche, un principiu universal care induce continuu schimbarea formei, cu mai multe inflexiuni creative și variații de-a lungul veacurilor ca reflectare în diferite forme de sensibilități individuale și culturale. În cursul evoluţiei sale, ideea de arhetip şi  arhetipal pare să fi închis un cerc complet de combinări şi incursiuni analitice astfel că acum s-a ajuns acum la dezvoltarea sa post-sincronicitate, într-un punct care seamănă foarte bine cu  originile sale antice ca Arhai cosmic, dar cu mult mai multe inflexiuni și posibilități, la cu totul alte dimensiuni prin exploare continuă.

Putem observa astfel că arhetipurile posedă transcendenţă și calitate de numinos, și totuși se manifestă simultan prin realităţile fizice, emoționale, cognitive și specifice. Ele sunt de durată unei structuri a priorice și esență, în acelaşi timp, și totuși au o dinamică nedeterminată, suportând influenţa mai multor factori contingenţi care ţin de câmpurile culturale și biografice, circumstanțiale și participative. Acestea sunt, într-un sens, atemporale, trecând peste schimbarea fenomenologică, la fel ca în înțelegerea lui Platon, și, într-un alt sens, profund maleabil, ca evoluție, deschis la cea mai mare diversitate de exprimare a creativităţii umane. Ele par să se manifeste atât în ​​interior cât și în afară prin impulsuri, emoţii, imagini, idei și structuri interpretative ale psihicului, dar, de asemenea, şi ca forme concrete, evenimente și contexte din lumea exterioară, inclusiv fenomene supuse sincronicităţii. În cele din urmă, ele pot fi discutate și gândite într-un mod științific sau filosofic ca prime principii și cauze formale, și totuși, să fie înțelese la un alt nivel în ceea ce privește dramatizarea mitologică, personajele care sunt abordate şi întreţinute adecvat prin puterile imaginației poetice sau intuiția spirituală. Jung menționat în ceea ce privește propriul său mod de discurs atunci când se discută conținutul arhetipal de fenomene psihologice că atunci când descrie procesul viabil  al psihicului, prefer, în mod deliberat și conștient, modul dramatic, mitologic de a gândi și de a vorbi deoarece acest lucru nu este doar mult mai expresiv, mult mai exact decât o terminologie științifică abstractă care are obiceiul să se joace cu ideea că formulările sale teoretice pot fi într-o zi rezolvate în ecuaţii algebrice.

Din tainele mecanismului plutonian

       

  Pluto încheie un ciclu complet în circa 245 ani, dacă luăm în considerare faptul că stă între  12 - 32 ani în fiecare semn. De altfel, unul din motivele declasificării sale ca planetă a fost tocmai mişcarea aparent haotică a acestuia. Cele mai importante aspecte pe care găsim într-o tema astrală sunt sextilul, trigonul şi pătratul şi din ce am remarcat eu, de-a lungul anilor, că aceste aspecte nu au loc decât odată în viaţa şi, luând în considerare perioadele de retrogradare, sunt aspecte lungi, care pot dura până la 3 - 4 ani.

În tranzit, nu vom apuca să-l vedem parcurgând toate semnele, ci în medie, 3 până la 5 case, în funcţie de mişcarea pe care o va avea în casa respectivă. Şi atunci mi-am spus, e clar, înseamnă că acel câmp de acţiune pe care îl reprezintă casa respectivă necesită o transformare profundă, este domeniul în care nativul se confruntă cu cele mai complexe probleme emoţionale şi cele mai greu de rezolvat datorită rezistenţei cu care se opun schimbării. De asemenea, părerea mea este că cele mai importante aspecte pe care le face Pluto în tranzit sunt cele cu planetele personale – Mercur, Venus şi Marte şi, implicit, cu luminariile – Soarele şi luna. Cum fiecare aspect, aşa cum spuneam mai sus, are în medie între 3 şi 4 ani, putem deduce că schimbările profunde din structura personalităţii noastre, reprezentate de aceste planete și de Pluto, au o dimensiune foarte adâncă și de aici dificultatea conştientizării şi elaborării lor.

Pluto ne învață să ne confruntăm cu emoțiile noastre, să ne cufundăm în ele şi apoi să ieşim la suprafaţă şi să ne reformulăm pentru a analiza trăirile şi a căuta oglinzile potrivite pentru reflectarea distorsiunii pe care să o analizăm în vederea schimbării. Ne vom elibera de jugul întrebărilor abia în momentul în care vom fi fost capabili să echilibrăm ceea ce era supra sau subdimensionat în personalitatea noastră. Dar, pentru a ajunge la acest echilibru trebuie mai întâi să înțeleagem motivele blocajelor noastre, cât de adânci sunt rădăcinile refulărilor noastre, care sunt mecanismele de apărare şi de control tocmai pentru a fi în măsură să le schimbăm după aceea. Cum am putea exemplifica? Simplu, realizând care  sunt temerile noastre profunde, adică unde se regăsesc umbre, ca să spun aşa, în personalitatea noastră.

Apoi, o altă întrebare care-mi trece prin minte este câți dintre noi, am avut experienţe interioare distorsionate care ne-au schimbat drumul în viaţă? Care au fost acelea? Este uşor să spui nu am avut condiţii sau nu am avut posibilitatea să facem un anumit lucru dar foarte greu recunoaştem că, de fapt, nu am avut chef să ne înhămăm la ceva mai dificil decât propria noastră stare de bine, de confort interior, ne lipsea aplombul şi curajul unei anumite vârste, dar care vârstă nu dispunea de experienţa de viaţă a maturităţii. Cu Pluto însă, important este să ne regăsim cine suntem noi cu adevărat, de ce anume trebuie să ne debarasăm şi ce trebuie să păstrăm ca să mergem mai departe.

Pluto simbolizează inconştientul profund. În aceste condiţii, trebuie să înţelegem că inconştientul nu este numai depozitarul celor mai dificile complexe emoţionale ci şi locul în care multe dintre comorile personalităţii noastre sunt ascunse. Trebuie să identificăm în noi, cu atenție, calități suprimate, în scopul de a le integra și de a lucra cu ele, cine crede că nu este capabil să le scoată la lumină se înşeală amarnic, dar nu numai că se înşeală, va rămâne prizonierul neputinţei sale.

Cu toții avem anumite impulsuri interioare şi ni se pare deplasat să le exteriorizăm deoarece face nota discordantă cu mediul în care trăim, ne ferim să le exprimăm deoarece ne este teamă de felul în care ne vor privi cei din jur sau cum vor reacţiona persoanele la care ţinem sau pe care le iubim, mai ales copii fiind. Prin urmare, tentativa de a controla aceste impulsuri s-a transformat într-un mecanism de autoapărare şi care se poate întoarce împotriva noastră atunci când ne aşteptăm mai puţin. Nu întâmplător spun părinţilor care se despart să nu îl vorbească de rău pe celălalt părinte.

Revenind, să nu uităm că ego-ul se formează cu scopul de a include calitățile și impulsurile pe care lumea exterioară le aprobă și le exclude pe cele altfel decât considerate normale. Când reprimăm caracteristici ale personalităţii, considerate nepotrivite la un anumit moment sau de mediu social în care evoluăm, renunţăm fără să ne dăm seama la un potențial extrem de creativ și de productiv. Din acest motiv, vom încerca să negăm ceea ce este inadecvat și sfârșim prin dezvoltarea unui sine fals, dar care îndeplineşte condițiile de siguranță ale societăţii în care trăim.

Tranzitul plutonian, de obicei, ne duce spre ceea ce suntem cu adevărat, spre materia primă din care s-a plămădit personalitatea noastră, oferindu-ne posibilitatea de a integra potențialul pe care l-am negat multă vreme. Procesul catharctic este urmat de o actualizare de experiențele trăite și o exteriorizare a calităţilor reprimate, care au o valoare intrinsecă, mult mai mare decât teama de a le exprima. Pe urmă, să nu uităm Pluto este legat de procesul de eliminare a balastului, a trăirilor aiurea şi a disponibilităţilor care nu ne mai sunt de nici un folos, el este simbolul curăţării profunde a conținutului psihic, ceea ce duce la transformarea și reaşezarea caracteristicilor zonei în care acţionează. Rezistenţa la acest proces duce la un mecanism de apărare exprimat, de regulă, prin anumite idei fixe, un comportament mecanic repetativ, obsesii și acțiuni distructive .

Propunerea lui Pluto este de a căuta comorile noastre interioare, fiecare aspect bun al personalității noastre care, la un momentdat, a fost considerat in util sau de neacceptat – acum 20 de ani era o ruşine ca o femeie singură să facă un copil sau era de neconceput ca o femeie să fie procuror, şofer ori manager de companie, concepţii care astăzi sunt depăşite. Dar ca să ajungem la această transformare, trebuie să trecem printr-o serie de etape pe care un astfel de tranzit ni le oferă: 

• prima etapă este atunci când ne este frică de noi înșine, ne este frică de stările interne sau externe pe care le putem experimenta din frica faţă de suferinţă, de distrugere, de risipa și epuizarea care pot rezulta de pe urma procesului;
• apoi vine sentimentul de pierdere a controlului - nu mai avem controlul asupra acestor situații așa cum aveam înainte, nu mai avem aceleași puncte de referință şi adesea, avem sentimentul că ne-am pierdut, ceea ce, adesea, duce la descurajare și oboseală;
• vom începe pe urmă, să vedem tot mai multe posibilități în jur şi vom avea, treptat, acces la un altfel de cunoaştere; este începutul restructurării interioare exprimat printr-o eliberare pe care nu ştim, pe moment, cu ce să o asimilăm.
• la sfârșitul tranzitului sau atunci când un anumit aspect se risipeşte, simțim o stare de bine interioară, o bucurie de a trăi viața într-un alt mod, mai complet și mai profund, dar, mai ales, devenim conștienți de integrarea şi apoi manifestarea calităților simbolizate de planeta atinsă de influxurile plutoniene și experienţele pe care urmează să le trăim în câmpul de acţiune reprezentat de casa tranzitată.