Istoria arhetipului

Evoluţia noţiunii de arhetip

Înainte de a descrie natura asocierii dintre planete și arhetipuri trebuie să desluşim, mai întâi, conceptul de arhetip, în general, și apoi evoluția din perspectivă arhetipală a istoriei gîndirii occidentale.

            Cea mai veche formă de arhetip și în anumite privințe, un motiv mai profund, este experiența primordială a imaginației mitice ale marilor zei și zeițe. În acest fel, modelul universal de conştiinţă, memorabil întruchipat, în zorii culturii occidentale, de epopeile homerice și, mai târziu, de teatrul clasic greac, a pătruns realitatea înconjurătoare, a structurat prin puterea sugestiei şi prin capacitatea de abstractizare nu doar cifrele, pe care le-au divinizat, ci şi narațiuni mitologice, de multe ori strâns asociate cu corpurile cerești. Cu toate acestea, conceptul creştin de Dumnezeul nu transmite cu exactitate semnificația dată de aceste  puteri primordiale. Pentru sensibilitatea arhaică este o semnificație care a fost susținută și dezvoltată prin înțelegerea platoniciană dată divinului.

Theos, cuvântul grecesc care ne vine în minte atunci când vorbim despre Dumnezeul lui Platon, are, în primul rând, o forță predicativă. Este un altfel de a spune că, la greci, nu găsim ca și la creștini sau la evrei afirmaţia existenţei lui Dumnezeu mai întâi și abia apoi enumerarea atributele sale - Dumnezeu este bun, Dumnezeu este iubire și așa mai departe. Mai degrabă ei au fost extrem de impresionaţi şi de uimiți de evenimentele din viata lor sau de ce se întâmpla în natură şi fie de bucurie, fie din teamă s-au referit la acţiune -  este un zeu sau care este un zeu. În această stare de spirit, și cu această sensibilitate pentru caracterul suprauman, majoritatea lucrurilor care se întâmplă cu noi sau loviturile ale sorţii – evenimente bruşte şi neaşteptate, bucuria sau durerea pe care nu le înțelegem, un poet grec le-ar putea descrie în liniie  mari prin idei deterministe pe care nici măcar zeul nu le poate deturna sau schimba, iar atunci când o face se schimbă un întreg sistem de valori. Este o stare de spirit care nu are, în mod evident, nici cea mai mică legătură cu problema mult discutatului monoteism sau politeism al lui Platon.

            Că mintea grecului a evoluat, este suprins de procesele succesive ale evoluţiei spirituale, uneori, poate părea pur și simplu, simplă tranziţie de la mit la motiv, prin primsma absolutului divin care amprenta lumea imaginației miticem alteori se dezvăluie treptat sau sunt concepute, din nou, în formă filosofică, cum se întâmplă în Dialogurile lui Platon. Bazându-se pe discuțiile filosofice presocratice ale Arhailor și pe înțelegerea noţiunii pitagorecice de transcendenţă a formei matematice și, apoi,

mai direct, pe dialogurile critice ale profesorului său Platon, Socrate a readus în discuţie punctul de vedere, metafizic, asupra arhetipului.

În opinia lui Platon, arhetipul – Forme şi Idei, sunt esențe absolute care transcend lumea empirică care dau lumii forma și sensul ei. Ele sunt universale, atemporale şi servesc ca realitatea fundamentală pentru orice obiect, eveniment, informaţie etc. Ceva este frumos în măsura în care arhetipul frumuseții este prezent în ea sau ceva este frumos în măsura în care participă la configurarea arhetipului de frumusețe. Pentru Platon, cunoașterea directă a acestor formulări sau idei constituie obiectivul spiritual al filosofului și pasiunea intelectuală a omului de știință.

Larândul său, Aristotel, elev al lui Platon și succesor al acestuia a dat conceptului de formă universală o abordare raţionalist-empirică care a fost mai bine de două milenii model de analiză logică pentru învăţaţii vremurilor, decât unul de cunoaştere spirituală și epifanică. În perspectiva aristotelică, formele îşi pierd numele, dar câștigă prin cunoaşterea caracterului lor dinamic și teleologic, concret încorporat în lume și în procesele de cunoaşterii.

Pentru Aristotel, formele universale există în primul rând în lucruri, nu deasupra sau dincolo de ele. Mai mult decât atât, ele dau nu numai forma și calitatea esențială dar au puterea de a le transmuta în interior, de a le activa, de a le dezvolta, ceea ce implică un proces dinamic, de la potențialitate la actualitate și maturitate, asemeni ghindei care se metamorfozează treptat în stejar sau embrionul într-un organismul matur, o fată pubelă într-o femeie. Organismul este un tipar, are o formă abstractă, înainte de a avea forma reală, deci are un potențialul propriu, la fel ca o operă de artă care este actualizată de către artist ghidat de imaginea formei din mintea sa. Materia are o susceptibilitate intrinsecă, pentru a o forma, o deschidere fără rezerve de a fi configurat și dinamic realizat prin intermediul formei. În cazul unui organism în curs de dezvoltare, după caracterul său esențial a fost complet actualizată, degradare apare ca formă care treptat se pierde în sine însăşi.

 Forma aristoteliană servește astfel atât ca impuls care se regăseşte în ordine cât și în dezvoltare și ca structură inteligibilă a unui lucru; natura sa interioară este cea care o face să fie, esența ei. Pentru Aristotel ca și pentru Platon, forma este principiul prin care ceva poate fi cunoscut, esența acestuia este cunoscută, caracterul său universal, de asemenea.

            Ideea de forme arhetipale sau universale a suferit apoi o serie de mutaţii importante de-a lungul vremii, din antichitatea clasică târzie pînă în iluminism, treând prin evul mediu, protorenaştere şi renaştre. Aceste idei au devenit punctul central al unuie dintre cel mai acerbe dezbateri susținute mai ales de filosofia scolastică, şi anume problema universaliilor, o controversă care a reflectat și a mediat evoluția gîndirii occidentale drept locul geometric al realității inteligibile şi care a fost mutată treptat de la transcendent la imanent, de la universal la particular ajungând în cele din urmă la arhetipul formei divină (Eidos), căruia omul îi dă un nume (nomina).

După o eflorescenţă finală în filosofia și arta Renaşterii, conceptul de arhetip a dispărut treptat odată cu amploarea filosofiei nominaliste și a științei empirice. Perspectiva arhetipală a rămas, în principal, în arte, în studiile clasice și mitologice, și în romantism ca un fel de amurg arhaic, limitându-se la domeniul subiectiv de sens interior atribuit de filosofii iluminişti şi a intrus, în această formă latentă, în sensibilitatea modernă. Ascensiunea și dominația rațiunii moderne a coincis cu eclipsarea viziunii arhetipale.

Între triumful raţionalismului din secolul al XVII-lea și revenirea psihologiei ca ştiinţă în secolul al XX-lea, filosofia şi-a adus un aport important pornind de la revoluția lui Copernic şi terminând cu filosofia kantiană, care s-a dovedit, ulterior, că au avut consecințe majore asupra momentului în care ideea de arhetip a revenit, din nou, în atenţia oamenilor de ştiinţa. Prin critica raţiunii kantiene, axată pe descoperirea structurilor interpretative, subiective, ale minții care comandă și condiționează a priori toate cunoștințele și experiența umană, categoriile și formele, propunerea iluministilor a suferit o schimbare esențială, din interes filosofic, de la obiect la formă ca şi cunoștință până la aflarea existenţei subiective, şi va influența aproape fiecare domeniu al gândirii moderne.

            Aceasta avea să se petreacă abia la începutul secolului al XX-lea, prefigurată de Nietzsche prin modelarea culturii după modelele apolinic şi dionisiac după care noţiunea de arhetip a fost obiectul unei renaşteri neaşteptate. Matricea renașterii sale se regăsesc în descoperirile empirice ale psihologiei abisale, întâi din perspectivă freudiană - complexul Oedip, Eros și Thanatos, Ego, Eu-ul, și Superego, o "mitologie puternică" cum avea să numească Wittgenstein psihanaliza, extins apoi într-o formulă complet articulată de către Jung în psihologia arhetipală. Jung, așa cum am văzut, bazându-se pe epistemologia critică a lui Kant, precum și pe teoria freudeana a instinctului merge dincolo de ele şi descrie arhetipurile ca pe forme primordiale autonome existente în psihicul nostru care prin structura lor impulsionează toată experienţa şi comportamentul uman. În ultimele sale formulări influenţate de cercetarile asupra sincronicități, Jung a ajuns să privească arhetipurile ca pe expresii nu doar ale unui inconștient colectiv comun, ci ca pe o matrice universală care deţine informaţii atât din lumea fizică și cât şi din cea a psihicului uman.

Evoluția ulterioară a perspectivei arhetipale din perioada postmodernă, s-a datorat nu numai dezvoltării psihologiei de după Jung, dar și altor domenii, cum ar fi antropologia, mitologia, studiile asupra istoriei religiilor, ale filosofiei științei, analizei lingvistice şi fenomenologiei. Gândirea postmodernistă a aprofundat conceptul de arhetip și l-a criticat, în acelaşi timp, l-a rafinat prin demolarea esenţialismului rigid, acele false universalii și a stereotipiilor culturale, și l-a îmbogățit printr-o conștientizarea acută de tipul evoluție polivalentă și natură participativă. Reflectând multe dintre influențele de mai sus, James Hillman rezumă perspectiva arhetipală din profunzimile psihologiei astfel: trebuie să ne imaginăm arhetipurile drept cele mai profunde modele de funcționare psihică, acele rădăcini ale sufletului care guvernează perspectiva pe care o avem despre noi înșine și despre lume. Acestea sunt imaginile axiomatice, autodeterminate asupra cărora revenim periodic.  Există multe alte metafore pentru a le descrie - potenţialul imaterial al structurii cum ar fi cristale invizibile din varii soluții sau forme din plante care brusc se dezvoltă în anumite condiții; modele de comportament instinctual, cum ar fi cele ale animalelor care acționează în acelaşi fel şi mod urmând o cale tipică; genurile și taxonomia din literatura de specialitate; tipicăriile recurente ale istoriei; sindroamele de bază în psihiatrie; modelele de gândire paradigmatice în domeniul științei; cifrele la nivel mondial, ritualuri, și relațiile din antropologie.

Dar ce este absolut esențial pentru noțiunea de arhetip este efectul său posesiv, emoțional vorbind, independent de conștiință, astfel încât el devine orb la propria poziție. Prin crearea unui univers care tinde să dețină tot ceea ce facem, ce vedem sau ce spunem, să spună stăpânire pe cosmosul interior, un arhetip se poate compara cel mai bine cu un Dumnezeu. Și zeii, spun unele religii, uneori au mai puţin acces la imperiul simțurilor și a intelectului decât se regăsesc în viziunea imaginativă și în emoția sufletului.

            Aceasta este perspectiva cosmică la care participă sufletul. Ei sunt domnii tărâmuri făurite de ei, modele ale mimesisului propriu. Sufletul nu se poate regăsi decât în ​​unul dintre aceste modele. Toată realitatea psihică este reglementată de către un şir arhetipal, sancţionat de propriul creator în sensul că ele nu pot fi toate, deodată, reale, deşi ele extă prin ele însele în acelaşi timp. Nu există nici un loc fără Dumnezeu și nici o activitate care nu le pună în aplicare. Fiecare fantezie, fiecare experiență are motivul său arhetipal.

            Arhetipul poate fi înțeles și descris în multe feluri, și o mare parte din istoria gîndirii occidentale a evoluat și se învârte în jurul valorii acestuia. Pentru scopurile noastre prezente, putem defini un arhetip ca un principiu universal sau forță care afectează prin arhitectura interioară structurile, pătrunde în psihicul uman și în lumea a experienței umane, pe mai multe paliere. Ne putem gândi la ele prisma mitologiei, zei și zeițe, prin obiectivul platonician a formei ca principiu prim, transcendent şi idei numinoase sau în termeni aristotelici de forme universale, imanente. Alţii le pot aborda kantian ca şi categorii ale percepţiei şi cunoaşterii apriorice, fie în termeni schopenhauerieni de esențe universale ce se regăsesc în marile opere de artă sau prin filtrul nietzschean ca principii primordiale simbolizând tendințele culturale de bază și diverse de moduri de a fi. În contextul secolului al XX-lea, se poate vorbi despre arhetip în termeni husserliene ca structuri esențiale ale experienței umane, în termeni wittgensteinian ca asemănare de familie lingvistice care leagă informații disparate care se suprapun sau în termeni whiteheadian ca obiect etern și potențial pur a cărui incursiune în realitate informează despre desfășurarea unui proces. Ca profunzime psihologică ne putem apropia de ele în mod freudian ca impuls a unui instinct primordial care structurarează proceselor biologice și psihologice sau jungian ca principii formale fundamentale ale psihicului uman, expresii universale ale mundusului inconștient persoanl și mundusului inconştient colectiv.

            Într-un sens, ideea de arhetipur este ea însăși un arhetip, un Arche, un principiu universal care induce continuu schimbarea formei, cu mai multe inflexiuni creative și variații de-a lungul veacurilor ca reflectare în diferite forme de sensibilități individuale și culturale. În cursul evoluţiei sale, ideea de arhetip şi  arhetipal pare să fi închis un cerc complet de combinări şi incursiuni analitice astfel că acum s-a ajuns acum la dezvoltarea sa post-sincronicitate, într-un punct care seamănă foarte bine cu  originile sale antice ca Arhai cosmic, dar cu mult mai multe inflexiuni și posibilități, la cu totul alte dimensiuni prin exploare continuă.

Putem observa astfel că arhetipurile posedă transcendenţă și calitate de numinos, și totuși se manifestă simultan prin realităţile fizice, emoționale, cognitive și specifice. Ele sunt de durată unei structuri a priorice și esență, în acelaşi timp, și totuși au o dinamică nedeterminată, suportând influenţa mai multor factori contingenţi care ţin de câmpurile culturale și biografice, circumstanțiale și participative. Acestea sunt, într-un sens, atemporale, trecând peste schimbarea fenomenologică, la fel ca în înțelegerea lui Platon, și, într-un alt sens, profund maleabil, ca evoluție, deschis la cea mai mare diversitate de exprimare a creativităţii umane. Ele par să se manifeste atât în ​​interior cât și în afară prin impulsuri, emoţii, imagini, idei și structuri interpretative ale psihicului, dar, de asemenea, şi ca forme concrete, evenimente și contexte din lumea exterioară, inclusiv fenomene supuse sincronicităţii. În cele din urmă, ele pot fi discutate și gândite într-un mod științific sau filosofic ca prime principii și cauze formale, și totuși, să fie înțelese la un alt nivel în ceea ce privește dramatizarea mitologică, personajele care sunt abordate şi întreţinute adecvat prin puterile imaginației poetice sau intuiția spirituală. Jung menționat în ceea ce privește propriul său mod de discurs atunci când se discută conținutul arhetipal de fenomene psihologice că atunci când descrie procesul viabil  al psihicului, prefer, în mod deliberat și conștient, modul dramatic, mitologic de a gândi și de a vorbi deoarece acest lucru nu este doar mult mai expresiv, mult mai exact decât o terminologie științifică abstractă care are obiceiul să se joace cu ideea că formulările sale teoretice pot fi într-o zi rezolvate în ecuaţii algebrice.